Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

12/20/2016

Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină, Fericirea să o aflu şi eu...


video


Dacă-nchid ochii
Şi ascult vântul,
Sărut lumina
Şi gust pământul,

Sorb cu sete din petale lacrimile florilor
Şi mă-ntreb cine-o fi inventat cuvântul „dor”,
Ca un foc aprins de soare, vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să mă stingă, să m-aprindă în joacă - copil hoinar,
Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină
Fericirea, să o aflu şi eu...

De ce-ar fi toamnă,
De ce tristeţe,
De ce uitarea,
Ochii s-o-nveţe

Sorb cu sete din petale lacrimile florilor
Şi de viaţă, de iubire, de zare mi-e-atât de dor,
Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină,
Fericirea, să o aflu şi eu - copil hoinar,
Ca un foc aprins de soare,
Vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să m-aprindă, să mă stingă din nou...

Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină,
Fericirea să o aflu şi eu - copil hoinar,
Ca un foc aprins de soare,
Vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să m-aprindă, să mă stingă din nou... 


Dragostea si sado-masochismul

"[...]pentru caracterul sado-masochist, de exemplu, dragostea inseamna dependenta simbiotica, nu afirmare reciproca si uniune pe baza egalitatii; sacrificiul inseamna maxima subordonare a eului individual fata de ceva mai puternic, nu afirmarea eului mental si moral; diferenta inseamna diferenta in putere, nu realizarea individualitatii pe baza egalitatii; dreptatea inseam­na ca toata lumea ar trebui sa capete ceea ce merita, nu ca individul are un drept neconditionat de realizare a drepturilor inerente si inalienabile; curajul este disponibilitatea de-a te supune si de a indura suferinta, nu afirmarea suprema a in­dividualitatii impotriva puterii. Desi cuvantul pe care-1 folosesc doi oameni cu personalitati diferite cand vorbesc despre dragoste, spre exemplu, este acelasi, semnificatia cuvantului este complet diferita, in functie de structura lor de caracter. De fapt, multe confuzii intelectuale ar putea fi evitate prin analiza psihologica corecta a semnificatiei acestor concepte, deoarece orice incercare de clasificare pur logica esueaza in mod necesar."

[...] functia subiectiva a caracterului pentru persoana normala este de a o impulsiona sa actioneze in acord cu ceea ce este necesar pentru ea dintr-un punct de vedere practic si, de asemenea, de a-i oferi, din punct de vedere psihologic, satisfactie de pe urma activitatii sale.

[...]Teoretic, avem de-a face aici cu o eroare privind natura iubirii. Dragostea nu este inainte de toate „cauzata" de un anumit obiect, ci este o insusire latenta a persoanei, care este doar actualizata de un anumit „obiect". Ura este o dorinta patimasa de a distruge; dragostea este o afirmare patimasa a unui „obiect"; nu este un „afect", ci o straduinta activa si o legatura launtrica, al carei tel este fericirea, dezvoltarea si libertatea obiectului sau.  Este o potenta care, in principiu, se poate indrepta catre orice persoana si orice obiect, inclusiv catre noi insine. Dragostea unica [exclusive love] este o contradictie in sine. Fara indoiala, nu este nimic intamplator in faptul ca o anumita persoana devine „obiectul" iubirii manifeste. Factorii care determina o astfel de alegere specifica sunt prea numerosi si prea complecsi pentru a fi discutati aici. Ceea ce ne intereseaza este faptul ca dragostea pentru un „obiect" anume este doar actualizarea si concentrarea iubirii latente asupra unei singure persoane; nu este vorba, asa cum presupune ideea de dragoste romantica, de faptul ca exista o singura persoana in lume pe care o poti iubi, ca este marele noroc al vietii sa o gasesti si ca aceasta dragoste pentru ea are drept rezultat o renuntare la toti ceilalti. Tipul acesta de iubire care poate fi traita numai cu o singura persoana demonstreaza chiar prin acest fapt ca nu este iubire, ci atasament sado-masochist. Afirmarea fundamentala continuta in dragoste este indreptata catre persoana iubita ca intrupare a calitatilor esentialmente umane. Iubirea fata de o persoana implica iubirea fata de om ca atare. Dragostea pentru om ca atare nu este, asa cum se crede de obicei, o abstractie care vine „dupa" dragostea pentru o persoana anume sau o largire a experientei cu un „obiect" anume; ea este premisa acesteia, desi, din punct de vedere genetic, este dobandita prin contactul cu indivizi concreti.

Din aceasta rezulta ca propria mea persoana este, in princi­pal, in aceeasi masura obiect al iubirii mele ca si o alta persoa­na. Afirmarea propriei mele vieti, fericiri, evolutii si libertati isi are radacinile in existenta capacitatii si dorintei fundamentale [basic readiness] de o astfel de afirmare. Daca un individ are aceasta dorinta, o are si in legatura cu sine; daca nu-i poate „iubi" decat pe ceilalti, nu poate iubi deloc."[...]

Erich Fromm - Frica de libertate

12/14/2016

Sa gresesti e omenesc, sa ierti te indumnezeieste

Candva, cineva a cautat pe google"sa ierti e omenesc" si a ajuns la mine pe blog. Trebuie sa-i spun ca a ierta este o calitate dumnezeiasca, pe care am primit-o la crearea noastra in chipul si asemanarea lui Dumnezeu. 
Sa gresesti e omenesc, sa ierti te indumnezeieste. De aceea, atunci cand nu iertam, nu suntem in Adevar, ci afara Lui.

11/12/2016

Toti suntem bolnavi

"Dacă se va găsi o singură persoană normală, eu o voi vindeca!" spune psihanalistul Carl Gustav Jung

10/15/2016

De ce sufera oamenii.

Tu suferi din pricina desfrâului tău şi din pricina ticăloşiei tale, zice Domnul Dumnezeu.
Iezechiel 16-58

5/15/2016

Curatirea de patimi

„Dacă vrei sa te izbăveşti de păcatul mândriei, maica şi pricina tuturor păcatelor şi relelor, să lucrezi smerenia.

Fiecare patimă este înfrântă de virtutea opusă ei: invidia se biruieşte cu dragoste, mândria cu sme­renie, zgârcenia cu sărăcie, lăcomia şi împietri­rea inimii cu milă şi compasiune, nepăsarea cu stăruinţă, pofta pântecelui cu post şi înfrânare, grăirea în deşert cu tăcere, judecarea şi defăima­rea aproapelui prin osândire de sine şi rugăciune; curvia, preacurvia, desfrânarea şi toate poftele cărnii cu aducerea-aminte de moarte. Şi fiindcă de unii singuri nu putem face nimic, să-I cerem iubitorului-de-oameni Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să ne izbăvească de patimi“.

Arhimandritul Filothei Zervakos
– apostol al smereniei
†8 mai 1980

4/24/2016

Fiecare om este un "Tu" si nu un "El"

"Mergeam pe afara intr-o zi si am vazut la o distanta un animal. M-am apropiat mai mult si am vazut ca era un om. M-am apropiat inca si mai mult si am vazut ca era fratele meu."

Richard Llewellyn - None, but the lonely heart

1/09/2016

Cum se manifestă în noi patimile

Cum se manifestă în noi patimile (extras din cartea Protos.Ioan Buliga - Robia păcatului şi bucuria eliberării pag.133) 
       
"MÂNDRIE= ceartă deasă şi contrazicere 
NEMILĂ= exagerat de grijuliu şi cicălitor
LENE=nu îţi faci datoria față de aproapele
LĂCOMIE=îl iriți pe aproapele
MÂNIE=vorbeşti urât cu aproapele
INVIDIE=nu eşti sincer cu aproapele 
DESFRÂNARE= îl tragi pe aproapele într-o groapă departe de lumina lui Hristos     

ASTFEL, CU CÂT SUNTEM MAI PĂCĂTOŞI, CU ATÂT MAI MULT SUPĂRĂM PE APROAPELE."

10/13/2015

TE ASTEPT: INTRĂ

Te aștept: intră
de  Vasile Voiculescu
 
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
C
ă nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.


(4 noiembrie 1956)

8/30/2015

Fără Hristos nu există nimic

„Voi, care v-aţi născut creştini şi sunteţi botezaţi de mici, nu vă daţi seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Eu, care m-am încreştinat mult mai mai târziu şi care am fost într-o continuă căutare şi aşteptare şi am stat la poarta împărăţiei lui Dumnezeu, ştiu ce dramă este viaţa fără Hristos. Nu există nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Fără Hristos nu există nimic.”

Parintele Nicolae Steinhardt 

8/07/2015

Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui

In fiecare zi strigam la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi. Dar am ieşit afară.

Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa e de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui decât să suferi.

Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat:
„De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm pervesiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.

Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa:

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferin­ţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.

(Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pp. 80-81)

8/05/2015

Te aştept: Intră, de Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o... şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr`de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

... Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,
Numai singur tu de-acum poţi... te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994) a fost un dramaturg româno-francez si unul dintre cei mai proeminenti reprezentanti ai teatrului absurd. Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experienta de mai jos, pe care a avut-o pe Muntele Athos:
„M-am născut într-o familie ortodoxă si am locuit la Paris. La douăzeci si cinci de ani, eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza asezării ei (si asa si era, în fapt): un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Asa că m-am dus si am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.
Ce i-am spus părintelui? Păcatele obisnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat: – Fiul meu, crezi în Dumnezeu? – Da, da, părinte; cred. De fapt, eu chiar sunt botezat crestin-ortodox. – Ei bine, fiul meu, crezi si accepti pe deplin faptul că Hristos este Dumnezeu si Ziditorul lumii si al nostru?
Aici m-am cam pierdut. Era pentru prima oară când îmi punea cineva această întrebare atât de direct – o întrebare la care trebuia să dau un răspuns onest si în fata căreia trebuia să îmi exprim clar atitudinea. Nu era vorba doar dacă credeam că cineva a creat lumea, dar si că acest Dumnezeu, Creatorul lumii, are legătură cu mine. Si că am si o relatie personală cu El! I-am răspuns părintelui:
– Părinte, eu cred; dar te rog, ajută-mă să înteleg lucrul acesta mai bine. – Ei, dacă crezi cu adevărat, atunci totul intră în rânduială, de la sine.”
Această întâmplare a determinat o schimbare în viata lui Eugen Ionescu, care, în ciuda celebritătii si notorietătii sale, până la sfârsitul vietii a dus o viată pioasă de crestin ortodox, profund credincios.
Ce-au însemnat acele cuvinte ale bătrânului duhovnic: „Dacă crezi, totul intră în rânduială, de la sine”? Părintele n-a vrut decât să îi arate lui Eugen Ionescu faptul că credinta în Dumnezeu nu este o teorie abstractă, oarecare, sau niste cuvinte pompoase. Credinta în Dumnezeu înseamnă încredere si ascultare totale fată de Persoana care este Creatorul si totodată Mântuitorul tău.
Asadar, credinta în Hristos nu tine doar de cuvinte, ci mai ales de niste eforturi de pocăintă constientă si de întoarcere la dorinta si îmbrătisarea lui Hristos, care este Biserica.

Sursa:  https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/10/eugen-ionescu-si-duhovnicul-de-la-athos/

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

der-franzoesische-schriftsteller-und-dramatiker-eugene-ionesco-ist-unvergessen-
Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros
Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.
Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini, erau, ei înşişi, în temporalitate?
Eugen Ionescu: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.
P. Lendger: Dacă înţeleg bine, dv. aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?
Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stîngişti, sînt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sînt proşti, mediocri, stîngişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtăşanie, pentru Pîinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?
Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aş considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. In noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stînga au pătruns în Biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum cîţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfîrşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.
P. Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.
Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.
P. Lendger: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.
Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiţi dv. această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi graţie drapelului albastru, alb şi roşu — şi apoi îndată, drapelului roşu.
P. Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?
Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.
P. Lendger: În opera dv. teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?
Eugen Ionescu: În  ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu şi-a dat seama.
P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?
Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.
P. Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?
Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Şi faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.
P. Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.
Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină şi nu sînt decît nişte larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tînjesc, sînt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?
P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.
Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă şi oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu. Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dv., chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.
P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sînteţi şi un creator, un scriitor, un autor.
Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.
P. Lendger: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sînt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibe consecinţe asupra Bisericii înseşi?
Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.
P. Lendger: Sînteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.
Eugen Ionescu: Preoţii nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni fără transcendenţă; trebuie să ne gîndim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplaţie, totuşi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, de libertate, de egalitate şi de alte prostii. De altfel,vedeţi, cu cît se vorbeşte mai mult de libertate, cu atît există mai puţină libertate. Cu cît se vorbeşte mai mult de egalitate, cu atît există mai puţină egalitate.
P. Lendger: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sînt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred — şi spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înţeles şi primit de oameni.
Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dv. Pe Dumnezeu nu-l putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.
P. Lendger: Presupun că sînteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu care ne face să rămînem la suprafaţa omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dv., alegerea e făcută.
Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.
P. Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?
Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.
P. Lendger: Vorbiţi despre Biserica catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile ortodoxe.
Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?
Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, (ziare catolice, n.tr.) sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.
P. Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferenţa care există între Biserica catolică și Biserica ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decît Biserica catolică.
Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, cînd m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica ortodoxă. Pe la 18 ani am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?”— „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare”— „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorît, că ai săvîrşit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”
P. Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa; sînt convins într-adevăr că Biserica ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel, poate chiar graţie regimului în care trăieşte.
Eugen Ionescu: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.
P. Lendger: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?
Eugen Ionescu: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?
P. Lendger: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!
Eugen Ionescu: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.

Sursa:  https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2015/08/01/eugen-ionescu-marturie-asupra-bisericii-de-astazi/

8/03/2015

O, suflete al meu...

O, suflete al meu! Dumnezeu e intotdeauna cu tine, iar tu traiesti ca si cum El ar fi departe de tine 

 Sf. Ioan Gura de Aur

Nae Ionescu catre Petre Ţuţea


Povaţa adresată lui Petre Ţuţea de profesorul universitar, filosoful şi jurnalistul român Nae Ionescu:

 “Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.”

4/22/2015

Dedicaţie

O carte, scrie-n Buch der Lieder, Heine,
E un sicriu tăiat din lespezi reci,
Unde poetul cu-ale sale taine
Se-nchide singur pentru veci de veci.

Să nu te sperii, palid cititor,
Când răsfoind târziu aceste pagini
Mă voi scula oftând dintre imagini
Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.


de Vasile Voiculescu

4/21/2015

Ştiinţa, de Vasile Voiculescu

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse…
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: cât de sus e !

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inim
ă în cap cercai să-mi mut…
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.
 


de Vasile Voiculescu
(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

4/15/2015

Psalmii, complexa si completa odisee a sufletului omenesc

"...Psalmii, complexa si completa odisee a sufletului omenesc. 
Nu pot sa nu pomenesc de cuvintele Sfantului Vasile cel Mare, rostite in legatura cu Psalmii, si in care ma recunosc cu smerita mea experienta: <<Psalmul este liniştirea sufletelor, rasplatitorul pacii, potolitorul galagiei si valului gandurilor. El face sa slabeasca mania sufletului si infraneaza pornirea catre patimi; este tovarasul prieteniei, apropierea celor ce stau departe, ca unul care impaca pe cei ce-si poarta vrajmasie...Psalmodia aduce iubirea...Psalmul este alungatorul demonilor, aducatorul ajutorului ingeresc, arma pentru teama de noapte...>>
Psaltirea este un fundal, canavaua pe care se inscrie si tese o existenta duhovniceasca."

Alexandru Mironescu in "Calea inimii" - Sine intermissione orate, Ed.Anastasia 1998, Colectia "Elita Interbelica", pag.233-234

3/18/2015

Rondelul despărțirii - Edmond de Haraucourt

La orice despărţire murim câte puţin.
Te simţi mai singuratec, mai strein.
E un adio dragostei lăsate,
un cântec îngânat pe jumătate,

Un doliu-al legământului făcut,
Zăbranicul nădejdii jurate la-nceput,
o amintire goală-a zălogului pierdut.

Te-ai despărţit odată, ca din glumă,
cu-o-mbrăţişare parcă şi postumă.
La fiece plecare, până la cea din urmă,
câte ceva din tine, rămas întreg,
se curmă.



Tradusă  în limba română de Tudor Arghezi

Nu ma vaiet, nu jelesc, nu strig

de Serghei Esenin


Nu mă vaiet, nu jelesc, nu strig:
toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum 
inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum 
stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
pui pe buze flacăra pornirii!
E pierdut al prospeţimei har
cu vioiul clocot al simţirii!

în dorinţi încep zgârcit să fiu:
te-am trăit? sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu 
vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
rar ning fagii frunzele deşarte... 
Binecuvântat să fie deci 
că trăiesc şi că mă duc spre moarte.



Tradusă  în limba română de către George Pruteanu

2/08/2015

E în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească

Toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică. 


Dar mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „această lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, să ne îndulcim ​suferința cu revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau să ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​.

În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.

Așa că, într-un fel, iubirile omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și devenind cruce prin care vine bucuria. 

(MS)

10/20/2014

Vorbe din mosi-stramosi,

adica auzite de la socrul meu :-))

un englez- un lord, doi englezi - doi lorzi, trei englezi - camera lorzilor;
un neamt - un specialist, doi nemti - doi specialisti, trei nemti - o uzina;
un rus - un prost, doi rusi - doi prosti, trei rusi - o revolutie;
un roman - un hot, doi romani - doi hoti, trei romani - doi hoti si un codos...




9/21/2014

Bancherul Ion Dan din Ovidiu-Constanta, devenit liber din dragoste pentru Hristos

“Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos”


A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.
Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ’90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind “fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ’56, “în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică:
“tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.”
La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări fără răspuns…”
Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă “fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii Politice.
“În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.
Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. “Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ’90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară.

Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa”.
Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol.
“Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave“.
Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

“Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta”.
“Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare“.



"Lumea a pierdut conştiinţa de sine"

8/17/2014

În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii

"În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au în prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă." 

Petre Ţuţea

8/10/2014

Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

 

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa – filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu…”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte… seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie”.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transfigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său – evocate deja – credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit – „Eu rămân ce-am fost, romantic” – a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (…) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.
Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, când „credinţa” a fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul…”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual – ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”6. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: «în calea tuturor răutăţilor». Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur…”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul – care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct:”Pe când erai Tu singur…”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta – al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostrum – credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă…”8, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii – Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat, care e sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are ca ţel viaţa. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de ani aproape de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha – observă Eminescu – viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”10. Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul, Viaţa” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul – „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor… în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine… Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”12. Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profound – existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului; are valoarea întregimii existenţei vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”14.
Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză: „Şi iarăşi bat la poartă…” evocat până acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”15.
Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte – înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 – „Şi iarăşi bat la portă” – apare lin icoana lui Hristos „astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb…” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Vechiul Testament, Biblia, Al. Vlahuţă
Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic renăscânde tocmai din puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui – operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii acest catren:
Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la Schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.
(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, ianuarie-februarie, 1991, pg. 45-54)
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU


Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU